Rolul primelor halate chirurgicale era să protejeze pacientul de contaminanții proveniți de la personalul medical, creând o barieră aseptică considerată pe atunci satisfăcătoare între plaga deschisă și restul mediului. Dar pe la mijlocul secolului XX, medicii și-au dat seama că principalul material din care se fabricau halatele chirurgicale pe atunci, muselina, proteja pacientul de agenți patogeni doar cât timp era uscat, pierzându-și eficiența anti-bacteriană când se umezea chiar dacă erau folosite mai multe straturi.
Așa a apărut necesitatea inventării unui halat chirurgical care să ofere și o protecție împotriva fluidelor. Drept urmare, au fost inventate materialele nețesute de unică folosință cu grad mare de impermeabilitate și cele țesute și reutilizabile. Câțiva ani mai târziu, Food and Drug Administration (FDA) din S.U.A. va clasifica halatele chirurgicale și câmpurile sterile ca dispozitive medicale de Clasa II, adică de importanță sporită pentru sănătatea și integritatea fizică a pacientului.
O dată cu proliferarea bolilor cu transmitere prin sânge, cum ar fi HIV, rolul halatului n-a mai fost doar să-l protejeze pe pacient de medicul chirurg și de ceilalți membri ai echipei medicale, ci și invers. Astfel, tehnologiile de creare de materiale impermeabile au avansat și mai mult. Au apărut și halatele de unică folosință, fabricate din plastic sau hârtie, care puteau fi aruncate după prima utilizare pentru a preveni proliferarea agenților patogeni și a infecțiilor postoperatorii.
Infecțiile postoperatorii pot apărea după orice tip de intervenție chirurgicală și reprezintă 22% din totalul bolilor pe care un pacient le poate lua în timpul șederii sale într-un spital. Se estimează că o infecție postoperatorie are nevoie de 30 de zile să apară și prelungește perioada de spitalizare în medie cu 7.3 zile.
O primă strategie de evitare a infecțiilor postoperatorii este crearea unui mediu aseptic în timpul intervențiilor chirurgicale care presupun o plagă deschisă. Acest lucru se realizează prin utilizarea de halate sterile și câmpuri sterile.
Halatele sterile versus halatele nesterile
Rolul halatului steril este să creeze o barieră aseptică între microbiomul pielii personalului medical și plaga deschisă a pacientului pentru prevenirea infecțiilor postoperatorii și a altor complicații. În timp ce în America, în 90% din proceduri se folosesc halate sterile, în Europa halatele sterile sunt folosite doar în 50% din cazuri.
Spre deosebire de un halat nesteril, care poate fi reutilizat după ce a fost dezinfectat (sau nu), halatul steril este conceput să ofere o protecție anti-microbiană pe durata întregii intervenții chirurgicale, chiar dacă se umezește din cauza transpirației, sângelui sau a altor fluide.
În ciuda lipsei unui consens oficial privind performanța celor două tipuri de halate chirurgicale, studii recente confirmă faptul că halatele sterile au un mai mare grad de siguranță și de impermeabilitate bacteriană decât cele nesterile. Totuși, halatele nesterile încă sunt folosite pe scară largă din motive economice și ecologice în special în țările în curs de dezvoltare, pierzându-se de multe ori din vedere rolul lor principal: reducerea prevalenței infecțiilor postoperatorii.
Necompromiterea sterilității halatului steril
Pentru menținerea unui mediu aseptic în sala de operații, există câteva reguli de urmat pentru a asigura sterilitatea halatului steril. Este bine de reținut că un halat steril în ambalajul lui original și nealterat este în totalitate steril dar după ce a fost scos din ambalaj și îmbrăcat, singurele porțiuni rămase sterile sunt mânecile și partea frontală de la talie până la nivelul gatului.
Halatul steril își poate pierde sterilitatea în totalitate dacă nu este manevrat corespunzător când este îmbrăcat. Din moment ce mâinile nu pot deveni sterile chiar și după spălare, în cursul îmbrăcării halatului steril este recomandată atingerea numai a feței interioare pentru a prezerva sterilitatea părții exterioare. În ambalajul original, halatul steril este împachetat cu partea interioară în exterior tocmai din acest considerent.
De asemenea, îmbrăcarea halatului steril trebuie să se facă într-o încăpere unde nu există riscul atingerii de obiecte nesterile pentru a nu-l contamina. Halatul steril nu trebuie atins nici de îmbrăcămintea nesterilă a utilizatorului pentru a nu-i compromite sterilitatea. Asistentul care va asigura fixarea halatului steril în partea din spate trebuie să se asigure că nu atinge partea exterioară a halatului sau mâinile utilizatorului. Când se potrivesc mânecile, operatorul trebuie să atingă doar partea de culoare deschisă a halatului steril, cea din jurul încheieturii, din moment ce acea porțiune va fi acoperită cu mănușa sterilă în totalitate în timpul intervenției chirurgicale.
Sursă imagine: Depositphotos.com
